Ce doream ... ce doresc

 Ganduri... pietricele pierdute in desert ieri ...si azi. 

    Curios cum viata te face sa-ti amintesti episoade din trecutul tau si mai ales cum le interpretezi functie de ce traiesti in prezent.
    Au fost perioade in care mi se parea ca toata oboseala lumii (uneori credeam ca si toate necazurile din lume) s-a adunat in mine. In acele momente imi doream sa plec undeva, sa dispar, sa fiu doar eu cu mine, sa stau, sa gandesc la ce mi-ar trece prin minte, sa fac doar ce-mi place, sa nu fie nevoie sa fac ceva pentru ca trebuie... Asa doream atunci.
   Acum stau toata ziua pe scaun ori pe canapea. Sunt in casa mea dar sunt cumva plecata din lume. Nu pot iesi pentru ca nu pot merge. De fiecare data cand cred ca o iau pe aratura imi rog sotul sa ma duca undeva cu masina. Am incercat sa merg in cate un magazin sa vad ... poate sa si cumpar cate ceva... Nu reusesc sa stau mai mult de cinci minute in picioare. Trebuie sa stau jos.
    Ma duce pe malul Oltului si din masina privesc apa...apoi acasa.
    Nu ies des. Rar. Foarte rar. Numai cand simt ca nu mai pot sa stau pe canapea, ca nici margelele si nici cartoanele si nici croseta nu-mi mai aduc linistea. Nu ies pentru ca nu sunt in stare si pentru  ca imi este din ce in ce mai greu sa suport privirile oamenilor. Pe fata celor mai multi este curiozitate amestecata cu mila, unii ma privesc cu dezgust, altii il privesc pe sotul meu cu multa, foarte multa compatimire.
    Ii inteleg pe cei care ma privesc... Nu e deloc o priveliste placuta sa dai cu ochii de o fata stearsa...fara gene, fara sprancene ... cu ceva pe cap sub soarele arzator... o fata care se mai si stramba de durere din cand in cand.
    Curios cum viata te face sa-ti amintesti episoade din trecutul tau si mai ales cum le interpretezi functie de ce traiesti in prezent.
    Acum imi doresc sa fiu sanatoasa, sa pot merge la serviciu, sa ma plimb, sa pot iesi din casa cand am chef si sa stau afara cat am chef...

Sursa foto unsplash.com

    Ganduri... pietricele pierdute in desert ieri ...si azi.
   

Citostatice de 10 luni

                    Aveam de gand sa intreb aici, pe toata lumea care va nimeri aceasta pagina. daca stie cineva cat e de normal ca dupa 10 luni de tratament cu citostatice sa te simti mai rau ca atunci cand ai inceput tratamentul...
                   Sa amintesc poate in treacat ca par in cap nu mai am de mult, ca nu mai am gene si nici sprancene, sa spun ce grele sunt zilele de dupa tratament.
                  Aveam de gand sa ma plang, sa spun cata suferinta fizica si psihica se aduna. Voiam sa spun cum au avansat simptomele, sa ma plang unui medic imaginar de tot ce simt si nu mi se pare in regula... Poate chiar nu e in regula, dar poate este si nu stiu eu, poate nu se rezuma totul la raspunsul pe care l-am primit ca " fiecare organism reactioneaza in felul lui la tratament". Dar probabil ca sunt eu o fiinta slaba care are nevoie de multe explicatii si -de ce nu - sustinere din partea unui profesionist. Da, am nevoie sa inteleg si sa cred ca medicul care se ocupa de mine vede in pacient ceva mai mult decat un simplu caz ce maine va deveni statistica.
                 Cred ca am cam luat-o pe aratura cu pretentiile mele. Asa ca am renuntat la ideea de a ma plange aici, chiar daca imi vine sa plang. Si mi-e necaz ca in ultimul timp imi vine sa plang tot mai des. Ce vreau eu probabil ca nici nu exista.
                 Cu Dumnezeu inainte!

CERE-LE AJUTOR ÎNGERILOR TĂI PĂZITORI

Racita

                   Doua saptamani de raceala serioasa, cu nas infundat, ochi ce-mi plangeau intr-una, dureri de cap si toata suita de alte simptome specifice. Parca nimic nu mai ajuta. Ceaiuri, miere, lamai, paracetamol...
 Dar a trecut pana la urma si m-am trezit intr-o dimineata bine, respirand usor.
 Doar nasul meu mai amintea ca in ultimele zile a stat mai tot timpul in batista.

Cam asa imi simteam nasul 

 Si eu care imi propusesem sa lucrez intens luna asta pentru ca eram plina de idei de felicitari si cadouri... Voiam sa fac si martisoare...voiam multe.
 Oricum ideile n-au disparut o data cu raceala, asa ca ramane sa le pun in practica pe parcurs. Dar intre doua serii de stranut si sters nasul, am lucrat setul din perle albe de diferita dimensiuni " Simplu alb" pe care va invit sa-l vedeti in pagina BIJU-urile mele si inca doua felicitari cu martisor pe care le-am postat in pagina Felicitari.

Sursa foto: http://www.pexels.com/

Modele Noi

Asa cum am promis, am inceput sa postez felicitari noi

 numai bune pentru pentru sezonul asta de cadouri.

 Poate aruncati o privire in pagina Felicitari

 si imi spuneti daca e vreuna care va place mai mult.

 Sunteti bineveniti!

Sursa foto www.imagebase.net

Incepe un alt sezon de cadouri

Au trecut trei saptamani de cand s-au incheiat sarbatorile de iarna.

Trei saptamani - ce-i drept, cam putin - in care bugetul trebuia sa-si revina, daca se poate si cu un surplus. Cum de ce?

Pai, mai sunt doar doua saptamani si vine Sfantul Valentin, sarbatoare imprumutata,

 dar cum noi romanii iubim si acceptam repede tot ce ne da un motiv de distractie,

 se vede treaba ca prinde radacini si pe la noi.

 La zece zile intra in scena Dragobetele nostru, zeul bastinas al veseliei, tineretii si iubirii.

 Imediat avem Martisorul, minunatul vestitor al primaverii,

 primavara asteptata deja de multi, chiar daca iarna asta nu a fost asa de vitrega. 

Si ultima, dar nu cea din urma, Ziua femeii...

Reactia majoritatii barbatilor cand aud de noul sezon de cadouri...

Deci incepe un nou sezon de cadouri... 

Am inceput si eu sa prezint cate o mica biujterie lucrata de mine,

 in pagina Biju-urile mele, poate una va inspira ori va face cu ochiul sa fie data cadou.

Si foarte curand vor apare si felicitarile potrivite pentru fiecare sarbatoare

 ce va sa vina in zilele urmatoare.

Sursa foto superfamous.com

Daca am fi intelepti...

Putin ajutor, va rog!

                   Ziceam si eu sa-mi organizez un pic blogul...

                   Sa am cate o pagina pentru fiecare activitate, fiecare articol sa-l postez la locul lui ,ca atunci cand intra cineva pe blog sa nu mai arate ca "o gramada total amestecata".,,

                   Am rugat o prietena de departe sa intre si sa-si dea o parere despre ce migalesc eu. Raspunsul ei a fost ceva ce m-a lasat cu gura cascata. Ascultam ce-mi zice si nu am fost in stare de nici o replica, drept pentru care aud in receptor "Alo, mai esti acolo?"... Da, mai eram, ascultam ce-mi spune. Ca impresie poate face numai prima postare daca cel ce intra apreciaza genul, dar daca merge mai departe ramane cu impresia ca a nimerit intr-o gramada total amestecata si ca nu prea stie ce sa imi spuna ori despre ce sa-si dea o parere,

                   Si am stat un pic si m-am gandit si ,,,i-am dat dreptate.

                   Drept pentru care am trecut la treaba. Si am facut pagini noi. Una pentru bijuteriile margelite de mine, una pentru felicitari si tot ce tine de cartoane, publicitate, etc. Am mutat si majoritatea postarilor fiecare la locul lui.

                  Si, mi se parea normal ca acum sa le sterg din pagina principala din moment ce ele exista deja in pagina destinata. Si dupa ce am sters prima postare am observat ca scade numarul de postari din totalul celor publicate ( in tablou de bord) desi postarea exista dar pe alta pagina. Am mai observat ca atunci cand postez in paginile nou create, numarul postarilor nu este contabilizat. Cum eu nu am pregatire in domeniu m-am oprit aici.

 Cei care va pricepeti imi puteti da niscaiva sfaturi?

Va multumesc!

Citostatice nr.4

           De data asta a fost greu tare.

 Parca nici o serie de pana acum nu am simtit-o asa.

Am plecat din spital pe picioarele mele dar parca pluteam. Noroc ca nu am fost singura...

 Nici o clipa nu am fost singura.

 Pe drum n-am prea avut timp sa simt nimic, stiu ca am ajuns acasa si parca eram beata. Voiam sa fac un pas si plecam cu tot corpul in alta directie...Nu voiam decat sa ma odihnesc...eram obosita, asa de obosita... parca as fi carat pietre de moara. Nici in pat nu era tocmai bine...capul imi vajaia si mi-a trebuit putin timp sa realizez ca sotul meu, care nu-si daduse haina jos inca, era cu paharul cu apa langa mine si ma ruga sa beau, sa beau apa, ca asa trebuie, am nevoie de apa, de multa apa...Are dreptate, dar fiecare inghititura era ca picatura de care e nevoie sa dai pe dinafara. Greata nu numai cand inghiteam ci si la fiecare miscare de parca mi-as fi intors stomacul cu susul in jos. 

 Si de-ar fi fost tot...

A doua zi m-am trezit cu ochii bulbucati ca un broscoi din desene animate (in conditiile in care toata dupa amiaza bausem 2 litri de apa). Pe moment nu stiam ce se intampla pentru ca vedeam ca prin ceata. Cred ca m-am si speriat putin, mai ales ca ma uitam la copii si la Vasile si intrebam de fiecare data ce spun, ce tot zic ei acolo...

 Auzeam ca vorbesc dar nu intelegeam mai nimic, parca vorbeau prin vata.

  De cate ori ma miscam stomacul meu se razvratea iar ficatul parca era in permanenta presat de o greutate mare. 

Presiunea aceea de pe ficat, atat de stanjenitoare, sora cu durerea, la un pas mic de ea. Am stat in pat toata ziua si imi cautam cu grija si cu mare greutate o pozitie in care sa simt cat mai putin intepaturile din rinichi si presiunea mare din ficat.

 Si, stiu ca ei imi vor binele, dar de cate ori ma puneau sa beau lichide era un chin pentru ca imi suparam stomacul, iar ca sa fie tacamul complet, incepuse sa ma doara si capul.

 De cap chiar uitasem de la celelate sedinte.

 As fi vrut sa le spun sa ma lase sa dorm mult, mult, desi nu stiu daca as fi dormit, dar dupa o incercare am renuntat sa mai vorbesc.

 Fiecare cuvant ma obosea mai mult iar eu eram si-asa tare obosita. Asa de obosita de parca as fost din  plumb iar orice cuvant si orice miscare cat de mica ma sleia de picul de energie pe care-l mai aveam si atunci si intepaturile din rinichi erau mai rele, presiunea de pe ficat era mai mare, capul ma durea si vajaia mai tare iar stomacul mi se urca in gat de parca voia si el sa plece de la un trup atat de nevolnic... 

 Si pentru ca toate astea nu erau probabil de ajuns, ceva nou (inca o urmare a tratamentului cu citostatice?) s-a adaugat. Sanii imi erau durerosi la atingerea cu patul, cu mainile, cu hainele daca faceau cate o cuta in dreptul lor. Si de cateva ori m-au lasat cu gura cascata... Asa de uimita ca priveam instinctiv catre sani si il intrebam pe Dumnezeu ce se intampla...?...Cele care sunt mame si au alaptat ma pot intelege... Nu stiu cum sa definesc altfel senzatia asta.  Credeam ca mi se umplu sanii de lapte, ca atunci cand trebuia sa-mi alaptez copiii, mici fiind.

 Peste toate astea frisoane scurte, momente in care trmuram ca un catel dus la vaccin.

Apoi, din ziua urmatoare, usor, usor am inceput sa vad iar clar, sa aud. Au persistat intepaturile din rinichi si presiunea de pe ficat. Si greata, din cand in cand, ca sa nu ma lase sa uit.
Acum ma simt bine, doar rinichii si ficatul imi mai aduc aminte rar de ce a trecut.
Nu scriu pentru a plange, stiu ca sunt foarte multi cei in situatia mea, poate si mai rau.
Scriu pentru ei, cei care pot intelege, care imi pot da un semn...
 Cred ca atunci cand discuti cu cineva care a trecut prin ce treci tu este mai usor sa faci un schimb de pareri poate...
 Ori poate nu?
 Inteleg si asta, si mie mi-a fost greu sa scriu, sa ma destainui, mai ales prima data...

 

Incerc si asta de azi

Unii imi vor spune ca e o prostie, o mare teapa, pierdere de timp etc...
Altii vor rade doar ...
Sincer, nu ma astept la nici un comentariu favorabil. De fapt nu prea astept nimic.
Si totusi, de azi vreau sa incerc si asta. Sa ma conving daca ...sau daca.
Si va voi tine la curent.



lucreazaonline.ro/1459